Am hotărât „să-mi iau lumea-n cap”

Mulți o numesc nebunie, eu i-aș spune dezvoltare personală

 

Pe vremea când eram copil, împreună cu frații mei (mai mari) ne certam, ba chiar băteam (în joacă și nu numai), ca mulți alți copii (sper să se păstreze tradiția la nivel de joacă), iar mama începea să facă cobe (să se înfurie) și când săraca nu mai răzbea cu noi, ne zicea: „Aici vă las! Aici vă las, îmi iau lumea-n cap și plec!” și „circul” se oprea. Ne întrebam de multe ori (toți trei) „Oare unde o fi lumea asta? Ce înseamnă să-ți iei lumea-n cap!?” . După câțiva ani, când am mai crescut și eu puțin, am înțeles că mama nu vorbea tocmai serios când ne tot „amenința” că pleacă-n lume și că, de fapt ea zicea asta, ca noi să terminăm cu scandalul și să încercăm să ne comportăm ca niște „sfinți pe pereți”, copii model…cred totuși, că nu îi era deloc ușor cu noi…dar de atunci, am rămas cu această replică în minte…de multe ori m-am gândit cum ar fi la propriu să faci asta…cum ar fi să îmi iau lumea-n cap?

 

La vârsta de 27 de ani, August 2015, mi s-a oferit oportunitatea de a coordona un Centru educațional în Cluj-Napoca. Nu a fost deloc ușor pentru mine să accept o astfel de provocare neavând experiență, dar m-am aruncat în „vâltoare” spunându-mi că nu am nimic de pierdut, decât de câștigat (orice experiență nouă trăită, înseamnă maturizare). Dacă nu încerci ceva nou, nu ai cum să spui că îți place acel ceva sau nu îți place (dacă nu guști ciorba de burtă, nu poți spune că nu îți place…am gustat-o, de mai multe ori și chiar nu îmi place  😦 ).

 

De la căutat locații (cât mai accesibile pentru toată lumea din Cluj-Napoca și nu numai), cu cheltuieli reduse (e o iluzie să crezi că vei găsi așa ceva în Cluj, dar merită să încerci), vecini OK (rar de găsit și așa ceva dacă stai în civilizație), stat cu meșterii, semnat acte, încheiat contracte și până la începerea muncii propriu-zise de coordonator centru, a fost ceva drum. Nu-mi pare deloc rău! Mi-a plăcut și am învățat foarte multe lucruri noi. 

 

Am învățat foarte multe despre mine, despre ce înseamnă să fii coordonator, să fii coleg și „șef” dar în același timp să poți să transmiți un feedback care să nu fie impunător, cum să răspunzi (într-un anumit fel) la telefon și cât de importantă este tonalitatea vocii tale în momentul în care persoana nu te vede, cât de valoros este timpul petrecut cu părintele (până ce copilul lui completează testele de evaluare), relația pe care o creezi cu vecinii și toți oamenii care trec pragul locației, despre ce înseamnă o comunicare eficientă, despre cum transmiți un mesaj și cum acesta este interpretat de către interlocutor, dar și cum verifici că acel mesaj a fost înțeles exact așa cum ai vrut tu să îl transmiți, ce transmiți în jurul tău când ești într-o poziție de coordonare, mai ales când fața ta pare suficient de copilăroasă, dar nici vârsta nu tare te ajută (încă funcționăm pe varianta: Ești tânăr, nu ai experieță, nu ști nimic!). Cred despre mine că am transmis ceva pozitiv, sau cel puțin asta mi-am dorit și am încercat…ce-a ieșit, nu a (mai) ținut doar de mine. 

 

A fost o perioadă faină din viața mea profesional vorbind, dar după 7 luni de zile am zis STOP joc! Am demisionat! Acum, am hotărât „să-mi iau lumea-n cap„, cum zice mama mea. Eu în schimb, i-am găsit mult mai multe denumiri: Călătoria vieții mele, experiența vieții mele, dezvoltare personală, explorare și… lista poate continua. 

 

Am decis să fac turul țării cu bicicleta! Da, am ales să fac asta pentru mine… dar parcă nu era suficient când am luat această hotărâre. Așa că, am zis să fac ceva și pentru comunitate. Lucrurile s-au legat foarte bine în timpul Ștafetei cicliste pentru persoanele cu scleroză multiplă, eveniment organizat în cadrul Zilelor Clujului (desfășurat la nivel mondial), la care am participat, moment în care am știut că acesta este motivul pentru care trebuie să continui ștafeta, însă la un alt nivel. Sunt foarte multe comunități, dar am ales această comunitate, deoarece am lucrat (și am câtuși de puțin habar) cu persoanele cu scleroză multiplă.

Traveling-Bike-Jude-Landry

 

Despre SM (scleroză multiplă) am auzit cu mulți ani în urmă, dar cunoștințele (din punct de vedere psihologic) le-am aprofundat în timpul studiilor universitare. În 2014, mi-am oferit serviciile de psihoterapie în regim de voluntariat, către centrul SMile din Cluj-Napoca. Alături de Stanca Potra, care a inițiat acest proiect și care vrea să îl ducă la un nivel cât mai înalt, am coordonat un Grup de Suport pentru comunitatea persoanelor cu SM din Cluj. Cred cu tărie că oamenii, în general au nevoie să se informeze, să ventileze (să vorbească între ei și despre ei, despre ceea ce îi doare „aici și acum”). Persoanele cu SM au nevoie de susținere și acceptare, deoarece din momentul în care află că sunt diagnosticate cu SM, trebuie să ducă cu ele această afecțiune toată viața. Cred că acești oameni mai au nevoie să afle că viața nu se oprește în momentul în care sunt diagnosticați cu SM, nu înseamnă că nu mai pot practica sporturi, sau nu se mai pot expune la soare, sau nu mai pot mânca anumite alimente…nu trebuie să se închidă într-o cochilie.

 

Vreau să aflu mai multe despre ce înseamnă SM (nu din cărți și nu din alte studii făcute de mari cercetători britanici), veau să interacționez cu acești oameni la propriu, să aflu care este viața lor, cât de mult și în ce măsură a afectat acest diagnostic persoana cu SM și sistemul familial, social și profesional, cât de mult s-a schimbat viața lor de când cu SM.

 

Vreau să adun toate aceste informații și să le transmit mai departe, cât se poate de departe…chiar până la Minister (poate e o iluzie, dar merită să încerc). De ce vreau să fac asta? Pentru că este o nevoie acută de Centre (și nu numai pentru comunitatea SM) dotate cu aparatură și specialiști precum kinetoterapeuți, logopedzi, psihoterapeuți, în care beneficiarii ar putea să meargă și să se informeze privind intrarea în programul de tratament oferit de CNAS, stilul de viață din punct de vedere al alimentației, să beneficieze de consiliere psihologică (imadiat după ce este pus acest diagnostic, o mare parte dintre oameni sunt reticienți, refuză diagnosticul, suferă…nu trebuie să ne mire acest fapt, sunt foarte firești toate aceste reacții, doar că e nevoie de timp și persoane care să îi sprijine, să-i susțină). Vreau să cunosc tineri cu SM și cum au acceptat ei acest diagnostic (din păcate tot mai multe persoane tinere sunt diagnosticate cu SM, iar vârsta de la care începe să evolueze această afecțiune, începe să depășească limita inferioară, cea de 20 de ani); Am cunoscut o tânără cu SM care avea 16 ani și era diagnosticată deja de 1 an de zile… Vreau să vizitez Centrele deja existente din țară, ONG-urile și Asociațiile care se ocupă de această comunitate.

 

Cauzele SM sunt necunoscute, însă se presupune că anumiți factori care pot declanşa această afecțiune ar putea fi: diferite infecții cu anumiți viruși, stresul, factori geogafici; simptomatologia este extrem de diversă, iar evoluţia impredictibilă (Robinson, 1988).
Cea mai mare răspândire a SM-ului apare în: Europa de nord, America de nord şi Australia, după cercetările lui Kurtzke (Robinson, 1988) până în 1979. În Romania, regiunile geografice cu cele mai multe personae diagnosticate cu SM sunt: Oradea/nord-vestul Transilvaniei, Piatra Neamț/Nordul Moldovei, respectiv sudul Olteniei, conform cercetărilor făcute de Kreindler și colab. (Drăgănescu şi Nisipeanu, 1981; Kory Calomfirescu şi colab. 2006). 

În prezent, în Romania se estimează un număr de aproximativ 10000 de oameni diagnosticați cu SM, din care doar 3000 beneficiază de tratament. 

Ce treabă are bicicleta în tot acest drum pe care vreau să îl fac? Nu pot să fac acest tur mergând pe jos, cu autocarul, trenul sau autostopul!? Ba da pot, dar nu vreau! Vreau ca acest tur să fie unul plăcut, atât pentru mine, cât și pentru cei din jurul meu și nicidecum unul poluant, vreau să mă opresc ori de câte ori simt nevoia, să interacționez cu oamenii și natura, să cunosc și să explorez zone nemaivăzute de mine ale acestei frumoase țări pe care o avem și da, îmi place mult de tot să merg cu bicicleta. Bicicleta pentru mine este mijlocul meu de transport cel mai des folosit, adică zilnic (din Martie până în Octombrie, de 5 ani de zile încoace). Deși am permis de conducere din 2009, nu dețin o mașină…nici nu știu dacă aș folosi-o foarte mult având în vedere (mai nou) traficul din Cluj. Despre avantajele folosirii unei biciclete și cât de mult îmi place mie să pedalez și de ce, poate într-un alt episod. 

 

Da, mai știu, că sunt supusă și eu la riscuri și că nu totul va fi roz pe tot parcursul acestei călătorii, dar cum zicea Vincent van Gogh „Ce-ar fi viața asta dacă nu am avea curajul să riscăm ceva„. 

10592921_10204083690845904_6612483974660432640_n

Proiect TINACT – Laborator de educație nonformală-Gura Portiței 2014

Aștept răspunsurile și părerile voastre despre proiectul meu și tare m-aș bucura să aflu despre proiectele voastre personale și sau profesionale (la nivel faptic sau în proces de dezvoltare) și dacă au avut impact pentru comunitate (ce fel de impact), ce anume v-a determinat să luați acea decizie și cum a fost acel lucru pentru voi?

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Anunțuri

Turul României pe bicicletă a împlinit 1 AN de zile – nou, dor, prietenie, distanță

Pe 4 Iulie 2016 „mi-am luat lumea-n cap” (cum o citam pe mama în primul articol publicat pe blog) pentru a face Turul României pe bicicletă. Azi, pe 4 Iulie 2017, la un an distanță mă aflu în București (fără gânduri de a face vreun tur, deocamdată). Ce-am făcut de anul trecut până acum, ce s-a schimbat? Ei bine, multe…m-am mutat din Cluj-Napoca, în București (no asta da schimbare, zic unii). Și DA, toată lumea ca și tine acum, m-a întrebat: – De ce ai lăsat Clujul pentru București?!? Dar prea puțină lume am văzut să se mute din capitală într-un oraș mai mic. Toți zic că e fain la Cluj (și nu contest asta), dar prea puțini se mută de aici acolo! Pentru mine Clujul, oricum este și va rămâne orașul meu de suflet (schimbarea asta e una temporară, să ne fie clar!). Am ales să fac asta, pentru că simțeam nevoia de o schimbare (influențată de anumiți factori, ce-i drept) așa că (mereu am fost tentată să aflu cum e să locuiești în capitala țării tale), am făcut-o pe 4 Februarie 2017 (să fie oare o coincidență de date sau…?). Cele mai mari deficite cu care mă confrunt aici țin de partea socială, poluarea (de ceva timp), traficul infernal, distanțele și mai nou căldura (în rest totul e frumos și de explorat).

Prin faptul că am făcut Turul României pe bicicletă, de un an de zile am tot conștientizat anumite aspecte din viața mea, iar unele dintre acestea se referă la faptul că: nu am nevoie de toate lucrurile materiale (despre asta am mai scris), că pot călători foarte ieftin și fain cu bicicleta având puține bagaje (deși nu am mai făcut ture lungi), că pot călători singură fără să depind de cineva sau de ceva anume, că pot întâlni oameni minunați cu care pot lega prietenii, descopăr locuri noi și mai mult decât atât, mă descopăr foarte mult și îmi pot vedea limitele, dar și performanțele de la o zi la alta.

Înainte de a părăsi Clujul, am fost invitată de către gașca din organizarea Maratonului Apuseni care se desfășoară la o distanță de nici 50 km de Cluj-Napoca, să fiu reprezentant organizator al probei Family în cadrul Maratonului de anul acesta, însă mutându-mă din Cluj, nu am reușit, eveniment pe care l-aș fi făcut cu mare drag. Regret, însă nu puteam fi în același timp în două locuri diferite. Mi-e drag și dor de oamenii pe care i-am cunoscut la Maratonul Apuseni, anul trecut și țin să precizez că acest eveniment nu ar fi realizabil fără munca incomensurabilă (din propria-mi experiență vorbesc) a voluntarilor, așa că, Jos Pălăria tuturor celor care se implică!

În Octombrie 2016 am participat pentru prima dată la un eveniment 5MS, în calitate de speaker, fără a mai vorbi în public până atunci; mi-am dorit să împărtășesc din experiența mea un obicei sănătos prin Menținerea echilibrului dintre a Da și a Primi. Cum am învățat să primesc fără a nu mă simți îndatorată (obicei deprins în cadrul turului pe bicicletă) și cum pot oferi altora și nu neapărat celor de la care am primit. Fără experiența de a vorbi în public și fără prea mult exercițiu acasă, am ocupat locul al II-lea 🙂 .

14731179_831847480291655_4705163568082351660_n

Mutându-mă în București am reușit să mă revăd cu oameni pe care i-am cunoscut anul trecut în tur și-am ajuns să legăm prietenii. Poate dacă aș fi rămas la Cluj, nu aș fi reușit să ma revăd cu ei așa de repede, îndeosebi din cauza distanței. Dar prieteniile adevărate rezistă chiar și la distanță, nu?

În decursul acestui an (4 Iulie 2016 – 4 Iulie 2017) am reușit să țin o mică prezentare despre experiența mea din cadrul proiectului Turul României pe bicicletă, la Wine O’ Clock în Cluj-Napoca (mă gândesc să țin una și în București), să mă întâlnesc cu oameni care au susținut acest proiect atât financiar, cât și moral, oameni care au rezonat pe deplin cu el și mi-am dorit mult să ajung le mulțumesc personal pentru faptul că mi-au fost alături de la început și până la finalul proiectului (unii dintre ei, chiar și după proiect).

 

 

Monica Mureșan este persoana care a crezut cu tărie în proiectul meu, încă de prima dată când a aflat despre proiect de la sora mea. Ultimii bănuți din firma ei, Business Development Factory i-a donat acestui proiect și nu a regretat (sper eu) nicio clipă. Mă emoționez și acum, amintindu-mi reacția pe care a avut-o, când ne-am cunoscut, cum mă încuraja și cât de mult credea în mine, umplându-i-se ochii de lacrimi. Am impresia că ea credea în mine, mult mai mult decât credeam eu că pot parcurge cei peste 3000 km. Sunt sigură că astfel de emoții pe care oamenii mi le-au transmis, m-au influențat, m-au încărcat cu resurse de energie pentru a parcurge întreg traseul. Cu Monica am colaborat mai apoi și pot spune despre ea, că e un om foarte fain, determinat, independent și foarte profesionist în ceea ce face.

271

Pe Cristina Gireadă am cunoscut-o în timpul studiilor universitare…am făcut amândouă parte dintr-un grup de cercetare, privind emoțiile copiilor aflați în Centrele de reeducare din România și am rămas în contact chiar dacă ea a plecat la studii în Olanda o perioadă de timp (că vorbeam mai sus despre relații durabile la distanță). Într-o seară, nu după mult timp după ce plecasem în tur, Cristina mă abordează pe chat-ul de pe Facebook și îmi sugerează ușor, nefiind foarte explicită, să verific contul pentru a vedea dacă s-a efecutat transferul de bani: Dacă aș fi avut mai mult, aș fi depus mai mult…dar deocamdată atâta pot. Un sentiment aparte m-a cuprins…pentru că oameni de la care nu m-am așteptat, la care nu nu m-am gândit (și asta nu pentru că de la alții m-aș fi așteptat) să doneze, au donat. Surpriza a fost foarte plăcută, nu prea am știut cum să reacționez, însă ce m-a impresionat cel mai mult, nu s-a datorat faptului că oamenii au donat bani, ci faptului că acești oameni s-au gândit la mine și au rezonat cu ideea proiectului meu, m-au susținut, încurajat, m-au primit în casele lor și m-au tratat ca pe un membru din familia lor. Așa că, revederea cu, Cristina a fost foarte plăcută, cu împărtășiri despre proiecte viitoare din ambele părți.

270

De Muri am râs mult când am auzit că a donat pentru proiectul meu și nu îmi venea să cred. Când i-am spus pentru prima dată ce vreau să fac, m-a luat în derâdere, dar după ce am parcurs primii 1000 km, a fugit repede la bancă să facă depunerea. Muri este un bucătar iscusit, absolvent al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, cu un simț al umorului foarte dezvoltat și foarte dibace în electromecanică.

269

Odată ajunsă în București m-am revăzut și cu George, care mi-a fost camarad aproape o săptămână în timpul turului, iar aici m-a ajutat să mă mut din locația unde am stat prima dată în București (2 luni de zile) și m-a sfătuit despre un loc unde pot găsi o bicicletă (un MTB). Tot aici, m-am revăzut și cu Nick Burchel, avocat de meserie, un om modest, inteligent care a străbătut și el mii de km atât pe bicicletă, cât și pe motor în călătoriile sale. Prima sa experiență pe două roți a fost pe vremea lui Ceaușescu, când nu puteai ieși deloc ușor din țară. Nick este unul dintre acei oameni care, la fel ca Monica au fost impresionați de proiectul meu, au rezonat cu el și l-au susținut și financiar. De fiecare dată când mă revăd cu Nick, stăm ore în șir la discuții.

Pentru că îmi place mult să pedalez, în Octombrie, anul trecut am vrut să particip pentru prima dată la o competiție MTB, (voiam să testez și terenul arabil și accidentabil, nu doar cel de asfalt cu gropi) plus că aveam și antrenament, doar după 3235 km, rezistența a crescut; dar lucrurile nu au ieșit precum plănuisem, deoarece în recunoașterea traseului m-am accidentat; era noapte (desfășurarea concursului a fost noaptea) vizibilitate redusă, frontala nu mai făcea față, nu mai fusesem niciodată pe traseul respectiv nici măcar ziua, astfel m-am ales cu o mare vânătaie, o durere la brațul drept timp de o lună de zile și o lecție de viață: Uneori e bine să nu forțezi nota, dacă nu e cazul! 

Dar nu m-am lăsat așa ușor, iar în luna Mai anul acesta, am participat la Maratonul Vinului 2017 de la Urlați alături de o gașcă de oameni faini de la Mega Image, împătimiți ai ciclismului, apoi la Somova XCO Zone 2017 , 27 Mai, organizat de Explorer. Pe 24 Iunie, am fost la Vidraru Bike Challenge ediția a patra, fără să mă înscriu la competiție, am parcurs traseul de 34 km cu o diferență de nivel de peste 1000 m altitudine (cel mai spectaculos traseu de până acum). Trebuie să precizez că m-am descurcat mult mai bine aici, decât la Urlați, deși gradul de dificultate a fost mult mai mare 🙂 .

Dacă nu m-aș fi mutat în București, probabil că nu îi revedeam nici pe Țuri și Magda (Tulcea), nu ajungeam din nou în Vama Veche și nici pe Miruna (Mangalia) nu reușeam să o revăd; oameni dragi pe care i-am cunoscut în cadrul turului. Nelocuind aici, nu aș fi ajuns să cunosc tainele ascunse din podul Hotpot Yoga, cu ajutorul cărora am reușit să mă deconectez și totodată să mă conectez la oraș; pe de altă parte, nu m-aș fi confruntat cu oameni diferiți mie, determinându-mă să mă mut de 3 ori în decursul a 4 luni de zile (vă spun sincer și sigur că problema nu a fost la mine, de data asta :)) ).

În luna Iunie am reușit să ajung pe Negoiu – Munții Făgăraș (2535 m altitudine), prima dată la Bâlea Lac, prima dată pe Transfăgărășan alături de un grup de oameni super mișto. Mulțumesc Țuri pentru organizare și motivarea susținută pe întreg traseul! Urmează să cuceresc și vârful Moldoveanu 🙂 !

Tot în București am reușit să cunosc și să interacționez cu mai multe persoane diagnosticate cu SM, fiind invitată de APAN România (Asociația pacienților cu afecțiuni neurodegenerative) pe 29 Martie să vorbesc despre caracteristici privind relațiile de cuplu în cadrul Evenimentului Viața de cuplu și SM .

Pe la începutul lunii Iunie mi-am achiziționat o bicicletă Trek Marlin 5 din 2017 cu care am participat și la competiția de la Vidraru. Sunt mândră de ea, mi-e dragă și-și face bine treaba. Gazella de la Cluj, am făcut-o cadou unei prietene și sper să o folosească și s-o iubească măcar pe jumătate din cât am făcut-o eu (a fost prima mea bicicletă primită cadou la vârsta de 24 ani). Am pedalat cu ea multe sute de km și nicio pană 😀 .

IMG_148719105881_10211770909861575_1227698816200447318_n

De anul trecut până acum, am răcit relații cu oameni dragi și mai puțin dragi, iar pe unele le-am întrerupt și chiar încheiat definitiv; am dezvoltat alte relații, sper eu mai sănătoase și mai durabile, dar cu un grad crescut de reticiență. Mi-e dor de Cluj, de oamenii de acolo, de familie, de prieteni (deși nu-s mulți), de căsuța mea, dar asta nu înseamnă că în altă parte nu pot lega prietenii frumoase cu oamni noi și să le păstrez și pe cele deja existente și totodată că nu pot experimenta lucruri noi. Îmi asum pierderile, dar și ce pot câștiga pe viitor, pentru că orice experiență nouă pentru mine, înseamnă maturizare, dezvoltare personală și profesională.

Mulțumesc familiei pentru toată susținerea, prietenilor, rudelor, tuturor celor care au susținut acest proiect, au crezut în el, în mine și m-au ajutat să-l concretizez. Promit să mă revanșez! Dacă nu față de voi, măcar să pot oferi altora 🙂 !

În încheiere, nelipsitul laitmotiv pentru această perioadă a anului:

19668028_10211962754257565_1048433451_n
Vară răcoroasă și relaxantă vă doresc!

 

 

 

Dacă ți-a plăcut (sau nu), poți lăsa un comentariu 🙂 .

 

 

 

 

Societatea ne îngrădește autenticitatea

De ceva timp încoace, tot mai mult conștientizez că mă deranjează și în același timp afectează, faptul că societatea ne îngrădește…ne forțează să cumpărăm (mai mult și mai mult), să consumăm, când putem trăi cu foarte puțin și să nu mai aruncăm atât de mult. Ne presează să ne comportăm în așa fel, încât nici noi nu mai știm cum suntem, cine suntem și ce ne dorim cu adevărat.

Suntem catalogați ca fiind ciudați dacă facem ceva ce majoritatea lumii nu face, „nu e normal să faci așa ceva!” Ce înseamnă a fi normal până la urmă??? Cred că ceea ce e normal pentru mine, poate pentru tine nu e și invers. Asta nu înseamnă că ai dreptul să mă etichetezi.

Normele astea sociale ne închistează atât de tare, încât nu mai știm să iubim, să spunem pe cine iubim și cum să arătăm asta celor pe care-i iubim… Ne e teamă să interacționăm cu oamenii noi, să le zâmbim pe stradă ca nu cumva să fim refuzați, deși nu avem nicio certitudine că asta se va întâmpla cu adevărat.

img_6485

Ne e teamă să fim sinceri și autentici! Ne e teamă să descoperim cu adevărat cine suntem și să schimbăm ceva nou despre noi, ce de mult a fost înrădăcinat adânc în noi și foarte greu mai ajungem la rădăcinile alea pentru a le scoate la suprafață… rădăcinile alea sunt atât de bine înfipte în noi precum sunt rădăcinile de hrean (da, da, ăla de pus în murături), după care oricât de adânc sapi după ele, tot se rup…

Cum ar fi să accepți când un grup de oameni (pe care i-ai cunoscut doar de câteva ore) îți propune să mergi (pentru prima dată îm viața ta) într-o excursie cu ei pe bicicletă prin Bulgaria?! Accepți sau refuzi?

Eu am acceptat și am avut doar de câștigat! Am cunoscut oameni noi și foarte faini, am văzut locuri superbe, am mâncat linte gătită la butelia de gaz, m-am scăldat nud în apele tulburi ale Mării Negre bulgărești, am împărtășit povești și experiențe unice și am rămas cu amintiri plăcute, care-mi vor fi mereu pe retină, ori de câte ori voi închide ochii (cel puțin până voi începe să fiu diagnosticată cu Alzheimer :-)) :-)) ).

Așa am fost, atunci când am avut încredere în ceilalți și am spus DA, unei adevărate aventuri! Sunt deschisă să spun DA la orice provocare, care mă poate determina să mă cunosc mai bine, să aflu tot mai mult despre cine sunt cu adevărat!

img_6512

 

 

Din categoria ATITUDINE – Drumul spre Colibița

Deși nu era pe hartă, ca obiectiv propus, din Prundu Bârgăului (Bistrița-Năsăud) unde am fost cazată la părinții cumnatului meu, am lăsat bagajele acasă și am dat o fugă până la Colibița. Am avut primul sentiment de WOOOWW cum urcă bicicleta la deal fără bagaje pe ea, mai trebuie să și pedalez?!!!

Colibița e un loc special…se spune că acolo ar fi cea mai ozonificată zonă din țară și nu numai…da, este un loc în care de mult timp mi-am dorit să ajung (deși este foarte aproape de Cluj, nu am reușit…) datorită peisajului care îți fură ochii pentru o perioadă lungă de timp, faptul că nu este aglomerat și e muuuuullltttăăă verdeață și aer CURAT. Poate te întrebi, unde este acel cuvânt ATITUDINE, în tot ce am descris până aici; ei da, este! Urcând spre Colibița, o zonă destul de puțin circulată, mă întâlnesc la un moment dat cu un câine, destul de măricel…încep să încetinesc să nu se ia după mine (nu am înțeles niciodată și cred că nici nu voi înțelege de ce câinii latră și mai mult decât atât se avântă când văd o roată fie de mașină, fie de bicicletă, în mers) și încep să îi vorbesc…practic am avut o atitudine prietenoasă, astfel câinele a venit la mine. L-am mângâiat și a început să mă urmeze…după o perioadă, am văzut că animalul parcă se lăsa păgubaș, astfel am încercat să îl încurajez Hai că poți, hai! Hai cățelule!!! Bravooo!!!  Și ce să vezi?! A urcat alături de mine, până sus la Colibița. Și nu,nu am avut mâncare să-l ademenesc. Urcarea până acolo nu mi s-a părut deloc grea, deoarece focalizarea nu a mai căzut pe mine, pe faptul că trebuia să fiu atentă la cum pedalez, cum îmi reglez respirația, la cât mai am până ajung ân vârf, ci pe motivarea câinelui, ca acesta să reușească!

Mi-ar fi plăcut să am un câine cu mine…prezintă o siguranță în plus și o stare de bine continuă pe care un animal ți-o poate oferi.

Omenia în România

Dacă vorbești oamenilor despre ceea ce faci și ei rezonează cu ideea proiectului tău, încearcă să contribuie și ei, iar asta am simțit-o când am primit bani, cazare, mâncare, reparații gratuite la bicicletă, obiecte și recomandări care să-mi facă drumul mai ușor, îmbrățișări lungi, strângeri puternice de mână.

Când călătorești singur parcă ai mult, mult mai multe de câștigat… Și când spun asta, mă refer la faptul că am primit foarte mult și mai mult decât atât am învățat în timpul aceastei călătorii să primesc fără a mă simți datoare. Am descoperit frumusețea acestui cuvând a primi, deși la nivel teoretic eram în cunoștință de cauză, că nu e musai să dai înapoi aceleiași persoane care îți oferă, ci poți să dai mai departe, altora, în timp. Încă din prima zi de călătorie, după primii 20 km mă găndisem să mă opresc să iau prânzul, astfel am oprit la o tanti care avea pe marginea drumului roșii de vânzare. Am cerutdouă roșii (mergea cu șnițelele pregătite de mama și mozzarella de mult avută în frigider), când să-i dau banii, doamna mi-a întors spatele și mi-a urat Drum bun! I-am mulțumit din suflet și mi-am continuat drumul. Mi-am zis: Cum se poate întîmpla așa ceva încă din prim zi de drum?! Am mai primit și caise așa, dar ca să vezi că atunci când am călătorit cu cineva (cu Jean Michel sau cu George din București) 1-4 zile, nu am mai primit produse gratuite. Cred că oamenilor li se face milă sau sunt mai darnici cu cei pe care îi văd singuri sau poate le e mai ușor și lor să ofere mai puțin din puținul lor.

Când am fost în Oradea, Dumitru pe de Wormshowers (este un site dedicat bicicliștilor care călătoresc, unde poți găsi cazare gratuită) a avut grijă să-mi facă bagajele mult mai ușoare, astfel am scos sacul meu de dormit (de 3 sezoane) și l-am trimis prin poștă acasă, care ocupa ceva mai mult spațiu în coburi (gențile acelea portocalii atașate pe bicicletă, pe care le vedeți în poze) și mi-a oferit sacul lui de dormit (de vară), care era de 3x mai puțin spațios și mai ușor. Când mergi cu bicicleta la drum lung trebuie să fii conștient că ai nevoie de cât mai puțină greutate pe bicicletă, în spate sau în remorcă (un alt mecanism folosit în cicloturism). Orice kg în plus îl simți, mai ales la urcări. Am avut norocul că nu am prins acel moment critic în care îți vine să-ți arunci bicicleta în șanț din cauza greutății

O experiență tare faină mi s-a întâmplat la intrare în Tulcea. Trece o mașină cu două biciclete sus pe portbagaj pe lângă mine. Șoferul dă un claxon de salut, îl salut și eu. Mai trece încă o dată din sens opus. La câteva secunde mă mai depășește a doua oară și scoate pe geamul din stânga lui o sticlă cu apă de 0.5 (în semn de pace). Oprește,  mă opresc mai în urmă fiind. Iese din mașină și vine spre mine; mă întreabă detalii despre ce fac, în ce direcție merg și dacă am unde să dorm. ”Poți dormi la noi!”. Culmea, nu aveam cazare, dar Tulcea fiind un oraș mare, nu mi-am făcut probleme din punct de vedere al cazării pe timp de noapte. Puteam să refuz, să fiu sceptică și paranoică, dar am acceptat pentru că omul mi-a prezentat seriozitate și siguranță prin acel NOI, prin faptul că mi-a spus că derulează un Proiect Pedalez, nu mă droghez, dar am zis DA și nu mi-a părut rău. De ce nu mi-a părut rău? Pentru că am cunoscut-o pe soția lui Țuri (Ion Boncea), pe Magda Boncea, o femeie deosebită, care mi-a propus să mai rămân, să mergem împreună la festivalul Moto Delta din Luncavița, și DA, am acceptat. Prin faptul că am acceptat am descoperit Munții Măcinului (cei mai vechi din Europa și din țara noastră) în toată frumusețea lor, cu pietre de mii de ani și broscuțe țestoase care-ți ies în cale și le poți lua în mâini pentru poză, cu vegetație, fluturi și păsări foarte rar întâlnite, pe doar pe 1% din suprafața țării.

img_6320

Pentru faptul că am zis DA, unui om necunoscut, care mi-a inspirat încredere, am participat pentru prima dată în viața mea la Festivalul Moto Delta, m-am cățărat pentru prima dată pe pe stâncă, am parcurs o parte din Munții Măcinului pe jos și cu bicicleta și cel mai important lucru, este că mi-am făcut prieteni. Riscul poate e de ambele părți. Poate și ei s-au gândit pe cine iau în casă, cu cine mergem la festival?! Cu o tipă pe care nu o cunoaștem, nu știm nimic despre ea?! Prin urmare spontaneitatea e foarte faină și merită să dai frâu liber a ceea ce simți. Cu siguranță, dacă Țuri mi-ar fi expus altfel oferta de a dormi la ei, aș fi reacționat altfel, poate chiar refuzam, dar în cazul meu, am avut doar de câștigat!

Diana Hener

Publicat de Public News  

Atitudinea contează

Înainte să plec în Turul României cât și în timpul acestor două luni de zile am avut de-a face cu acest cuvânt: ATITUDINE. Atitudinea  mea față de acest proiect, atitudinea altora (pro sau contra) față de același proiect și îngurgitarea reacțiilor lor. Pot pleca de la premisa atitudinii familiei mele, pe care au avut-o în momentul în care le-am expus dorința de a pleca într-o călătorie de 2-3 luni…evident mi-au zis ca nu mă conformez unui standard de normalitate, mama insista sa fac bine să fiu realistă și să mă focalizez pe cariera profesională, prietenii apropiați începeau ușor să aibă o atitudine reticientă față de mine, să mă critice pentru ceea ce vreau să fac, alții nu mă credeau în stare că vreau să mă pun „pe doua roți” și să plec de una singură.

După ce am auzit în stânga și-n dreapta „ba că am luat-o razna, ba că ar fi interesant”… m-am pus și am scris proiectul. Am scris un proiect, așa cum am știut eu, am încercat să cer sfaturi, dar lumea era ocupat; astfel am decis să scriu exact așa cum simt, iar dacă cineva va rezona cu ceea ce scriu, poate va și dona o suma de bani (cât va considera de cuviință) sau vor face recomandări. Proiectul l-am gândit la rece, am estimat mâncarea, cazarea, bicicleta, reparații bicicletă și ceva echipament (genți/coburi față, cele de pe spate le-am cumpărat cu ceva timp înainte, geanta ghidon, izopren, cort). După două zile lucrătoare, în care au ajuns 40 de e-mail-uri la diferite firme și companii din Cluj-Napoca, am primit un răspuns pozitiv de la firma de panificație PANEMAR, căreia țin să-i mulțumesc și pe această cale (îți vine să crezi că ei au răspuns și alte firme care învârt bani cu nemiluita nu au dat niciun semn?!…mă rog, nu-i judec, doar zic). După mai bine de 70 de e-mail-uri trimise într-o săptămână, aproape că nu mi-a mai răspuns nimeni pozitiv, iar cei care au răspuns: „Foarte frumoasă inițiativa dvs., dar nu mai avem buget pentru sponsorizare” , vorbesc aici de companii mari, îndeosebi cele de IT.

Federația de ciclism din Romania nu are bani pentru sponsorizare (dar poate, poți să mă recomanzi firmelor care sponsorizează și alți cicliști… totuși au fost drăguți să își arate interesul pentru promovare, fapt care nu s-a mai concretizat, aici eu fiind cea vinovată, pentru că nu i-am mai contactat). Alte firme/magazine de biciclete mi-au dat ignor total, inclusiv asociații locale precum „Clujul pedalează” (și-au oferit suportul din punct de vedere al reclamei, dar nici pe ei nu am reușit să-i mai contactez), precum și „Clubul de cicloturism Napoca” (ignor total) nu mi-au sărit în ajutor. Nu vreau să împroșc în ei cu reproșuri, însă am dovezile e-mail-urilor pe care le-am trimis și nu am primit nimic înapoi sau cei care mi-au răspuns, ceea ce mi-au răspuns…

Cu alte cuvinte, atitudinea contează! Timpul trecea, bicicleta nu o aveam (ce era cel mai important) iar eu nu mai aveam răbdare să aștept, astfel am pus mâna pe telefon și am sunat la KTM Sibiu (fusesem cu 1-2 luni înainte pe la ei să mă interesez de o bicicleta de tură, special pentru ce voiam eu), le-am zis ce vreau, ei mi-au zis că am nevoie de proiect, în 2 minute le-am trimis proiectul și i-am întrebat în cât timp pot avea un răspuns? (am avut o atitudine ceva mai categorică, mai fermă și sinceră, decât să aștept x zile până se trezește cineva să îmi răspundă la e-mail). Dupa 4 zile am avut răspunsul lor pozitiv, astfel am primit bicicleta KTM Life One ca și sponsorizare pe toată durata proiectului. Am învățat de aici că, atunci când ai nevoie de ceva urgent (eu depindeam de acest mijloc de transport) e foarte important să fii ceva mai categoric decât în e-mail-uri, suni și ceri!

Tot  același tip de atitudine, ceva mai convingătoare am folosit-o și la Mănăstirea Adam, pe tărâm moldovenesc (între Bârlad și Galați).

Călătoream cu George din București (ne-am întâlnit in Munții Bicaz, mai exact in Comuna Buhalnița), el era in concediu și a fost de-a acord să vină pe urmele mele, așa că am călătorit împreună 5 zile.

După o noapte în care nu prea am dormit, am campat la cort, destul de aproape de drumul principal…era o pădurice, și izvor cu apă de băut, pe care l-am folosit și pentru spălarea hainelor, căutam un loc de cazare în care odihna să primeze, astfel am văzut o Mănăstire (pe harta mea) în drumul nostru. Îi propun lui George să campăm acolo, acceptă. De la drumul principal lumea ne tot zicea că mai avem de parcurs circa 4-7 km, dar țin să vă spun că am urcat și coborât dealuri cum nu mai văzusem în viața mea, care mi s-au părut infinite (mă întreb și acum, cum trec localnicii cu căruțele pe acolo?). Într-un final, ajungem la Mănăstire Îi spun lui George: „Lasă că merg eu să vorbesc: Bună seara, numele meu este Diana și împreună cu George venim de departe, am străbătut peste 100 km cu bicicletele azi și avem rugămintea sa ne lăsați să ne întindem corturile în curtea mănăstirii, trebuie să ne lăsați, nu mai avem unde să mergem la ora asta!…apare și George…știți maică, ea face turul României, eu sunt cu ea așa…”…Măicuța s-a uitat lung la mine și a pornit în căutarea maicii starețe, care putea să ne ofere verdictul…după câteva minute, apare maica și ne întreabă: „Sunteti soț și soție? Noi, în cor, NUUU. Vă rog să veniți cu mine, veți fi cazați în camerele de oaspeți, sunt singurele libere”. George nimerește fix în camera preasfințitului sau preaînaltului (ca sa vezi domnie). Colac peste pupăză primim și cină, iar a doua zi dimineața suntem așteptați și la micul-dejun. Nu am fost deloc uimită, deoarece mi se părea atât de firesc să te primească în acest fel, cu toate că eu nu am mai fost niciodată la mănăstire, să bat la ușa lor și să cer campare, nu cazare. Primirea nu știu dacă s-a datorat disperării care se vedea pe fața mea în momentul în care am cerut loc de campare, felului în care am prezentat dorința de campare sau pentru că în zona Moldovei, dacă te duci la Mănăstire te primesc cu orice preț, comparativ cu zona Ardealului (deși, ardeleancă fiind, poate nu ar trebui să spun asta, dar e o realitate pe care am trăit-o).

Nu vreau să generalizez, și sper din suflet să nu fie în toată zona Ardealului așa, însă în prima mea zi de călătorie, 4 Iulie, după ce am luat prânzul pe marginea drumului, apare un nene, 50+ , francez de origine, ciclist și el, cu destinația Oradea, la fel ca mine. Mergem împreună, seara ne ajunge din urmă. Jean Michel îmi propune să ne cazăm la Mănăstirea Octavian Goga, din Ciucea. Eu sceptică fiind, zic un DA, mai cu jumătate de gură, dar accept (dacă omul s-a mai cazat pe la Mănăstiri, merg pe mâna lui, știe omul ce zice). Ajungem la Mănăstire (hămălim ca să nu zic push-bike la biciclete pe dealul care duce înspre Mănăstire), eu româncă fiind încep să vorbesc cu Măicuța care-mi iese în cale „Bună seara, numele meu este Diana, fac înconjurul țării cu bicicleta, iar el este Jean și vine tocmai din Franța; ne-am întâlnit pe drum, avem aceeași destinație… și avem rugămintea la dvs. dacă puteți să ne recomandați un loc în zona Mănăstirii, este mai puțin riscant pentru noi…dorim doar să campăm…poate aveți un loc, așa mai drept…unde putem să ne întindem corturile!? Am cerut loc de cort, da, nu să fim cazați în chilie!!! Femeia, mi-a zis să așteptăm până merge s-o întrebe pe Maica stareță (ce și cum).

No bine, așteptăm câteva minute…revine și ne spune că nu se poate! Sunt camere de supraveghere, proceduri…bla, bla-uri și ne arată un loc (drăguț), peste drumul principal, peste calea ferată, o poieniță, doar că, nouă ne era destul de greu să ne transportăm acolo bicicletele tocmai peste calea ferată. Jean Michel, nu se lasă și întreabă: Room? Măicuța nu înțelegea, uimită mă privea și întreabă: Ce zice? Îi traduc (mai lung), că Jean Michel, întreabă dacă nu cumva aveți o cameră goală pentru cazare, deoarece el a mai dormit și în alte Mănăstiri, iar măicuța (nici nu am terminat bine de tradus), sare peste mine NUUUUUU…noi nu avem locuri, nu putem să vă primim (îmi pare rău că nu am înregistrat)…și când vin rudele la noi, în vizită, trebuie să ne mutăm prin alte camere, să facem loc… Îi spun lui Jean Michel, că putem să ne punem corturile acolo unde ne-a arătat doamna și dăm să plecăm… (măcar am intrat și am văzut interiorul Mănăstirii, care, evident era închisă și a trebuit să cer voie și pentru asta să ni se deschidă). (https://turulromanieipebicicleta.wordpress.com/ )

Sincer, vă spun m-a cuprins un sentiment de rușine față de Jean Michel, primind acest refuz din partea conducerii Mănăstirii, ospitalitatea românească față de străini, față de oameni în general până la urmă. Am cerut un petec de pământ, unde să ne așezăm corturile (fiecare pe al lui) nimic mai mult! Nu am cerut aur, nu mâncare, nu apă…și tot am fost refuzați, ba chiar alungați (aș putea spune)… Am rămas cu această întrebare: Oare nu în astfel de momente ar trebui Biserica, Mănăstirea, Casa Domnului să își deschidă ușile față de tine…de mine, de mine călătorul, de toți cei care cer un loc sfânt (sigur) să își pună capul jos pentru o noapte? Când dăm dovadă de umanitate…nu (și) în astfel de momente…mai ales în astfel de momente? Am rămas cu un gust foarte amar după acel refuz…

M-am adunat repede și am găsit o pensiune la ieșire din Ciucea, ne-am cazat, am mâncat acolo…și a fost foarte bine. A doua zi, la ora 8 trecut, pornim spre Oradea…pe drum ne oprim să mâncăm sus pe Piatra Craiului, ne pozăm și îndată am fost în Oradea (la vale curge mai ușor bicicleta :)) ).

Diferența și totodată paralela atitudinii măicuțelor de la cele două Mănăstiri, pe care am surprins-o în felul descris mai sus, nu pot să nu o menționez după ce am făcut  acest Tur al  României pe bicicletă. Am fost complet marcată de aceste două situații. Cum se poate ca, în aceasta țară, la o distanță de 500 km să fie atât de diferită abordarea? Nu mă refer la alte țări, alte culturi, vorbesc despre aceeași țară, mănăstiri, unde toată lumea care ajunge acolo se roagă către același Dumnezeu, unde toți împărtășesc aceleași reguli și dogme… cum de într-un loc precum „Casa Domnului” să fie deschisă pentru tine ca și călător, iar alta să te alunge? Țin să precizez că este experiența mea individuală și prin urmare nu poate fi  generalizată.

Diana Hener.

Publicat de către Public News

Public News scrie despre Turul României pe bicicletă


Diana Hener, 29 ani, psihoterapeut. Turul României, 3235 km parcurși în două luni, fără două zile. Este printre puținele femei, dacă nu singura, care a realizat un astfel de tur solo, fără niciun însoțitor. Diana nu s-a antrenat în mod special pentru acest tur. Cea mai lungă tură cu bicicleta a fost de 120 de km, până în Padiș. Cu atât mai mult acest tur al României constituie o performanță remarcabilă care denotă curaj, tenacitate, perseverență, determinare, încăpățânare în vederea atingerii scopurilor propuse. Acest demers al clujencei prin adopțiune, Diana născându-se în Turda, era proiectat de mult timp și inițial a fost  gândit să-l realizeze împreună cu un prieten, care s-a răzgândit între timp. Acest fapt nu a dezamăgit-o. Din contră, mai mult chiar, s-a capacitat pe sine în ciuda unor aspecte care au apărut insurmontabile. Lipsa de finanțare, lipsa inițială de susținere morală din partea familiei – concomitent cu  scepticismul manifest al prietenilor, i-ar fi făcut pe mulți să abandoneze. Există oameni pe care adversitățile îi doboară. Există alții pe care acestea îi îndârjesc mai mult făcându-i în permanență să se autodepășească. Diana Hener face parte din această ultimă categorie.

Extrem de directă în abordare, extrovertită, stenică și capabilă să comunice la nivel de nuanțe evenimentele pe care le-a trăit, Diana este și se constituie într-un veritabil model de urmat. Aceste atitudini de care ea a dat dovadă de-a lungul celor aproape două luni pot constitui un exemplu pentru femei și bărbați, deopotrivă.

Unele aspecte din această viață le putem aborda în modul descris mai sus, mai ales cele ce vizează demersuri exterioare  pentru altele e necesară o altă abordare, mai ales pentru acelea ce vizează aspecte de ordin interior. Acolo sunt dezirabile alte calități cum ar fi compasiunea, răbdarea, înțelegerea, altruismul, empatia.

Să ieși din zona de confort pentru a plonja în necunoscut este o acțiune care implică o anumită doză de curaj dublată de o inserție de risc asumat. Singura modalitate de a te duce mai departe în fiecare zi este o încredere deplină în forțele proprii concomitent cu o capacitate de adaptabilitate continuă la vicisitudinile traseului și la inerentele incidente care survin pe parcurs. Este indispensabilă spontaneitatea și dezinvoltura pe care, fie o ai nativ, fie ești nevoit să ți-o însușești în regim de urgență. Altfel clachezi.

Încă o probă de ambiție feminină care stârnește o apreciere necondiționată din partea tuturor acelora care au urmărit-o pe Diana Hener în periplul ei pe bicicletă în România.

Ce te determină să pornești singură într-un astfel de expediție? O dorință de independență împinsă la extrem, faptul de a-ți demonstra că poți reuși singură acolo unde până și unii  bărbați au eșuat? Dorința de a te valida, de a fi în centrul atenției,  de a ieși din fluxul cotidian a unei existențe liniare? Nimeni nu poate pretinde că poate desluși în totalitate resorturile interioare declanșatoare precum și energiile lăuntrice angrenate în această dublă expediție: interioară și exterioară, parcursă de Diana Hener. În nici un caz un bărbat, sau, mă rog, ca să nu fiu sexist în raport de propriul gen, un bărbat poate sesiza toate acestea într-o prea mică măsură.

Una dintre motivațiile explicite pe care Diana Hener a avut-o este aceea de a atrage atenția (prin locațiile prin care trecut) asupra persoanelor cu SM (scleroză multiplă). Diana a devenit mesagerul acestora, ea întâlnindu-se cu aceste persoane, dându-le speranță și atrăgând atenția spre această categorie defavorizată; în România  sunt circa 10.000 de persoane diagnosticate cu SM. Centrele de tratament sunt prea puține raportat la numărul de pacienți cu SM, cadrele medicale și medicamentația insuficientă sau inadecvată. Acest element constituie un element cheie pentru că altfel acest tur n-ar fi avut (cel puțin din perspectiva mea) validarea umană necesară. Turul României pe bicicletă n-ar fi constituit decât rezultatul unei pure acțiuni egotice, expresia unui spirit competitiv dus la extrem. Această componentă umanitară este singura care a conferit semnificație și sens efortului psihoterapeutului Diana Hener. Întâlnindu-se în orașele prin care a trecut cu grupuri de pacienți cu SM, cu pacienți individuali și chiar cu reprezentanți ai asociaților pentru persoane cu scleroză multiplă, Diana Hener a demonstrat faptic că îi pasă de ceea pe mulți dintre noi ne lasă rece, mai precis suferința aproapelui nostru.

Dar de ce este de prețuit o astfel de experiență, cum este cea a Dianei, pentru noi ceilalți?! Mai ales pentru multiplele atitudini de care Diana Hener a dat dovadă în acest tur ciclist al României, atitudini care pot și sunt necesare a fi cultivate în regim de urgență, pentru că altfel vei fi nevoit să abandonezi. Din acest periplu dispar reperele ordinare, obișnuite, sfera cotidianului de zi cu zi se transformă într-o noutate permanentă la care trebuie să te adaptezi în regim de maximă necesitate.

Niciodată, repet niciodată, în cazul Dianei Hener, nu s-a pus problema să abandoneze.

I-am propus Dianei Hener, ca prin intermediul rubricii „Contributori” să realizeze mai multe materiale grupate tematic, prin care să descrie ceea ce a trăit în acest periplu ciclist al României. Am vrut să prind  prin intermediul ei un puls subiectiv al României în ansamblul ei. O radiografie a realității românești din perspectiva unui cicloturist. Tranzitarea României pe bicicletă este o perspectivă inedită și incitantă la care vă invit să participați alături de Public News.

Ce a dobândit Diana în acest tur al României? Cu ce s-a ales? Cum privim noi din afară acest aspect? Sunt convins că prin intermediul acestor materiale vom putea să ne identificăm cu ea pe alocuri și de ce nu, unii dintre noi chiar să ajungem să realizăm la rândul  astfel de tururi care să ne confere posibilitatea unei transformări interioare benefice.

Cred că Diana Hener ar fi o pretendentă la accederea în trupele SAS (trupele de comando din Marea Britanie), elita trupelor speciale de intervenție, cel puțin prin determinarea și tenacitatea de care a dat și dă în permanență dovadă. Este aceasta de ajuns pentru a ne da examenul de om? Nu putem afirma aceasta întru totul, dar cel puțin într-o anumită măsură da.

Demersul Dianei Hener constituie un protest activ împotriva pasivității, împotriva suficienței, indiferenței și inerției din societatea românească și mărturia vie că în viață orice se poate dacă angrenezi energiile și adopți atitudinile corespuzătoare scopurilor propuse.

Această reușită a Dianei Hener poate constitui un nou restart al propriei sale existențe.

Dacă și cum va reuși să profite de această reușită, doar viața ne-o poate spune.

Pentru noi ceilalți, această acțiune a Dianei Hener reprezintă un motiv de inspirație.

Cu certitudinea că veți participa la acest veritabil tur mediatic al României, intermediat de Diana Hener, vă invit să lecturați mâine primul articol din seria pe care v-o propune Public News.

Scleroza multiplă, boala cu o mie de fețe

Cluj Manifest scrie despre Scleroza multiplă și Proiectul Turul României pe bicicletă

Boala cu o mie de feţe

Cea mai bună definiţie pentru scleroza multiplă spune multe despre impactul acestei afecţiuni aspura bolnavilor, iar ireversibilitatea ei este doar unul din multiplele aspecte legate de afecţiunile conexe acesteia. Despre tot cortegiul de manifestări medicale şi psihologice ale sclerozei multiple nu am stat de vorbă, de această dată cu un medic neurolog, ci cu iniţiatoarea Centrului de Consiliere şi Suport pentru Bolnavii de Scleroză Multiplă, SMile, Stanca Potra şi cu psihoterapeutul Diana Hener, cea care a pedalat un tur solitar al României, pentru a cunoaște și interacționa cu cât mai multe persoane cu scleroză multiplă.

Centrul SMile a apărut în 2013, la scurt timp după ce iniţiatoarea lui, Stanca Potra a fost diagnosticată, în urma unui puseu, cu SM. Centrul este în curs de transformare în O.N.G., de trei ani s-au desfăşurat mai multe activităţi, dar grupurile de suport sunt cele mai importante, terapia de grup fiind bine primită de cele 15 persoane care au participat la început.

Pedalând pentru SM

După două luni petrecute pe bicicletă într-un tur al României, Diana Hener s-a întors vineri, 2 septembrie în Cluj, iar în Piaţa Unirii a fost întâmpinată de susţinătorii săi inimoşi, pacienţi şi membrii de familie ai bolnavilor de SM din Cluj, reuniţi în centrul Smile.

Povestea începe ca toate poveştile. Aşadar, a fost odată ca niciodată o tânără pasionată de psihoterapie, Diana Hener, care şi-a oferit serviciile de psihoterapie în regim de voluntariat, către centrul SMile din Cluj-Napoca, ajungând să coordoneze un Grup de Suport pentru comunitatea persoanelor cu SM( scleroză multiplă) din Cluj.

Se întâmpla în 2014, în perioada de supervizare, similară rezidenţiatului pentru medici, iar de atunci numărul celor care veneau în acest grup se tot mărea. Unii au nevoie de terapie individuală, alţii de terapie de grup sau de un grup de suport, iar cea din urmă soluţie a avut câştig de cauză. Sprijinul familiei este esenţial, iar grupul vine să completeze nevoile celui diagnosticat cu SM.

Astfel de centre de consiliere şi suport pentru SM există doar în Transilvania, la Cluj, Alba Iulia şi Oradea, aşa că Diana, care merge pe bicicletă de doar 5 ani s-a îndrăgostit de cicloturism şi inspirată de ştafeta ciclistă mondială de la sfârşitul lunii mai şi-a propus să cunoască de-a lungul turului României cât mai multe persoane cu SM şi să promoveze înfiinţarea unor centre similare celui SMile de la Cluj. Iniţiativa ei a fost sprijinită de centrul Smile, sponsori şi contribuţii personale individuale, chiar oameni care au întâlnit-o pe drum şi au apreciat proiectul.

 „ Cred că eu m-am susţinut cel mai mult” mi-a mărturisit Diana, „cel puţin moral a trebuit să fiu puternică şi sunt fericită că nu am renunţat. De fapt, nici nu mi-a trecut prin minte vreodată să renunţ, chiar dacă am avut momente dificile. Am plecat în 4 iulie şi m-am întors azi, 2 septembrie, iar primirea din piaţă m-a emoţionat, deşi nu aveam aşteptări. Vreau din suflet să reuşesc ca prin acest proiect să se construiască mai multe centre pentru persoane cu SM. Sunt conştientă că există mult mai multe afecţiuni care ar trebui sprijinite, dar eu pentru asta am militat”.

Ce este SM?

I se spune boala cu o mie de feţe, pentru că fiecare are propriile forme de manifestare: incontinenţă urinară, dificultăţi de deplasare, afectarea văzului, a vorbirii, chiar a memoriei şi cu cât înaintează afecţiunea în timp, cu atât cresc deficienţele cognitive, din cauza demielinizării. Unii rămân activi, alţii cad pradă depresiei şi nu mai părăsesc locuinţa trei-patru ani, aşadar nevoia de suport este foarte mare. Deşi Ministerul Sănătăţii denumeşte setul de măsuri ca fiind program de tratament, acestea nu fac decât să prelungească starea, să scadă numărul puseelor  şi să amâne agravarea simptomelor, dar nu se pune  problema tratării efective.

Bolnavii de SM, ca şi cei din alte categorii care produc invalidităţi de diverse feluri consideră că nu pot fi înţeleşi şi ajutaţi de persoane din afara ariei de interes, că numai cineva care cunoaşte din interior aceste situaţii îi reprezintă cu adevărat.

Ca urmare a Legii 8/ 2016 privind înfiinţarea mecanismelor prevăzute de Convenţia privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi, a fost înfiinţat Consiliul de monitorizare, autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică, sub control parlamentar, pentru preşedenţia căruia candidează Gheorghe Aştileanu, cunoscutul artist vizual clujean, pe  care toţi cei interesaţi de problemele persoanelor cu dizabilităţi ar trebui să-l susţină în efortul său.

De ce este nevoie?

Centrul SMile Cluj are nevoie de un sediu, dar bolnavii cu afecţini invalidante au nevoie de centre rezidenţiale, unde să aibă parte de sprijin după ce părinţii lor nu o mai pot face. Înţelegere şi afecţiune sunt dorinţele lor cele mai mari.

Scleroza multiplă debutează la 25-30 de ani, dar există şi copii de 12 ani afectaţi. Raportul dintre bărbaţii şi femeile cu SM este de 1 la 4, iar numărul persoanelor diagnosticate în România este de 10000, dar numai 3371 de persoane beneficiază de tratamentul extrem de costisitor. La nivel de judeţ sunt aproximativ 800 de persoane înregistrate şi sub tratament. Alternativele sunt kinetoterapia, psihoterapia, terapia Bowen, terapii ocupaţionale şi grupurile de suport.

  Alice Valeria Micu (Cluj Manifest)

Ș-am încălecat pe-o șa, să încep a vă spune povestea mea

4 Iulie…la nivel internațional ziua Statelor Unite ale Americii, ziua independenței, la nivel național a avut loc proba scrisă la Limba și literatura română BAC 2016, dar pentru mine este cea mai specială zi din acest an, ziua în care pornesc la drum… Dis de dimineață, așa pe la 6:00 mă trezesc (ceasul biologic la mine funcționează prea bine)…încep să pregătesc toate bagajele (gențile de bicicletă) pe care abia le închid. Știam că am pus prea multe lucruri în genți, dar mai știam și că, am nevoie de tot ce e acolo sau cel puțin pe parcursul drumului îmi voi da seama de ce anume nu am nevoie. Când pleci la drum, mai ales cu bicicleta, trebuie cu necesitate să ai cât mai puține lucruri cu tine pentru a-ți face călătoria cât mai lejeră, mai ușoară, îndeosebi la urcări, că doar nu te vei da jos de pe bicicletă să împingi la ea, la fiecare pantă (crede-mă că și așa e foarte greu). Astfel, am început a scoate bagajele în fața blocului, am început să le montez pe portbagajul bicicletei, când o vecină (că doar nu se putea să plec sau să fac orice altă mișcare pe lumea asta fără să fiu văzută de către ochii binocleați ai vecinilor), mă vede și începe să se minuneze de bicicleta mea, care arăta ca un monstru…unul drăguț, chiar.

Mă îndrept spre Puremotion, magazin & service de biciclete pentru o ultimă verificare (că doar era în drumul meu)…toată lumea din magazin se uita la mine tare ciudat și începea a mă întreba dacă sunt OK?! NU, nu eram deloc OK! Aveam emoții, evident…frică, teamă…bicicleta mea nu avea stabilitate (așa simțeam), eu fiind obișnuită cu o bicicletă cu roți de 26″, bicicleta din dotare KTM Life One fiind una, cu roți de 28″ (mulțumesc pentru sponsorizare 1KTM), conștientizarea faptului că până la Oradea este un drum foarte lung și foarte circulat, că am lăsat acasă (poate) obiecte, materiale care mi-ar fi de folos în călătorie, că am prea multe haine, gențile mult prea grele pentru o cășătorie atât de lungă și voi ajunge să fac pană la roata din spate din cauza greutății care apasă pe roată…toate astea se învârteau în capul meu…

După ce m-am tras în chip cu toți ficiorii de la Puremotion și cărora vreau să le mai mulțumesc a n oară pentru tot ce au făcut pentru mine, am pornit (însfârșit) către Oradea. Am ales Oradea prima destinație, deoarece acolo este ASMR (Asociația Națională a persoanelor cu Scleroză Multiplă din România), îmi doream mult să văd cum arată centrul de acolo și să pot împărtăși experiența trăită acolo și cu alți membrii din cadrul altor centre, asociații din țară, dar și pentru că vreau să fie un tur ciclic, sistemic, în sensul acelor de ceasornic, astfel mi s-a părut cea mai bună alegere pentru START.

IMG_5394

Pe drum, aglomerație, mașini mici și mari, vântul bătea puternic din față…deja simțeam un disconfort…aveam o senzație tare ciudată…tirurile treceau cu o viteză mult prea mare pe lângă mine, provocau curenți…trebuia să țin mult mai strâns de ghidon și să fiu mult mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu să nu cad, să nu fiu trasă sau împinsă din cauza curenților…parcă pedalam în gol (era o senzație, ca atunci când visezi, când ai un coșmar și vrei să fugi, dar nu poți, vrei să strigi și e un sunet mut…nu te aude nimeni).

După ieșirea din Florești înspre Gilău, mă opresc la prima benzinăria pe dreapta, pentru o cafea (poate îmi mai revin puțin)…nu încep bine a sorbi din cafea, când, pe geam, văd un flăcău care îmi face disperat cu mâna, dacă e OK să își lase bicicleta lângă a mea. Evident dau din cap că, DA (doar nu se mușcă dacă stau una lângă cealaltă). Ne salutăm, întindem mâinile pentru cunoștință și ce să vezi, același obiectiv ca și al meu: turul țării cu bicicleta. Nu-i așa că-i tare, după nici măcar 10 km să întâlnești alt nebun ca tine și să vezi că face același lucru (ce șanse pot exista, încă mă întreb)!? Minunat cum acest Univers lucrează, cum îi pune pe oameni în același loc la un anumit moment dat în viață…

13537723_10153606000757233_3010234344696377608_n

Stăm un pic la taclale, iar Eugen încrezător, îmi spune că putem continua împreună călătoria, având aceeași destinație, Oradea. Eu, realistă și draguță îi tot repetam că nu prea avem cum să realizăm acest fapt împreună, (deși mi-aș fi dorit) având în vedere următorii factori: vânt puternic din față, bagajele mele muuuuuuuullt mai mari pe bicicletă decât ale lui (se vede în poza de mai sus), încă nu mă simțeam confortabilă cu bicicleta, eu fiind învățată doar cu bicicleta mea. Eugen, cu aceeași atitudine draguță și încrezătoare “Hai că mergem împreună, poți să mergi cu 20 km/h, nu?!”…la care eu, da pot, dar azi nu am reușit având în vedere factorii mai sus descriși, plus frica mea (de nou, cred)…nu reușeam să merg cu mai mult de 13-14 km/h. Totuși pornim la drum, iar după câteva pedale, Eugen conștientizează că l-aș trage înapoi cu ritmul meu și că nu am glumit când îi tot spuneam că nu cred că este posibil să mergem împreună, astfel ne urăm Drum bun! și ne promitem să ne revedem în Oradea (ceea ce s-a și întâmplat). Mă bucuram pentru el că poate avea un astfel de ritm și în același timp îmi părea rău că nu puteam să fiu și eu în ritmul lui, așa că, am rămas codiță, dar stiam că ajung la Oradea, în ritmul meu, ce-i drept 🙂 .

Prin Gilău, mă opresc la o tanti care vindea roșii…cer două, îmi oferă trei și drum bun! Zâmbeam cu gura până la urechi și mă întrebam: Dacă oamenii sunt așa de darnici, în primii 30 km, cum va fi pe viitor? La câțiva km distanță după acest eveniment frumos care m-a energizat (am mai uitat puțin de frică), mă opresc să prind puțină energie din bucatele primite și pe când îmi strângeam șatra, se oprește alăturea de mine, un omuleț negru, slăbulean, cu tricou verde fosforescent, cu o bicicletă suficient de bine încărcată…mi-am dat seama dintr-o privire că nu e român și așa era. Jean Michel, francez, călătorește verile prin Europa, de 4 ani încoace (mai multe detalii poate într-un alt episod).

img_5342

Foarte fain ne-am înțeles: eu franceză nul (11 ani am făcut franceză, toată am uitat-o…știu, rușine să-mi fie, chiar regret 😦 ), el engleză I don’t understand, important e că, știam amândoi că direcția noastră de mers este Oradea, așa că, am continuat drumul alături de Jean Michi (cum îi place lui să i se spună) până la Oradea.

În timp ce pedalam, iar lanțul de mașini nu mai trecea, auzeam cum de o parte și de cealaltă a șoselei, după ora 17:00 greierii se întreceau în concerte prin lanurile de grâu, de un auriu curat…mi-a venit în minte piesa Narcisei Suciu, Câmpuri aurii pe care am fredonat-o o perioadă.

Pentru că pornirea mea nu a fost tare de dimineață, prima oprire a fost la Ciucea (ne-a ajuns seara din urmă). Jean M. insista să ne cazăm la Mănăstire (mi-o tot arăta pe hartă în timpul pauzelor), însă eu i-am spus că nu știu în ce măsură avem șanse, dar el insista, având deja câteva nopți dormite prin alte Mănăstiri (străine, românești), ani la rând a făcut asta, așa că am mers pe varianta lui; am ales să hămălim la biciclete noastre pe dealul care ducea înspre Muzeul lui Octavian Goga (da, acolo unde este și mausoleu realizat de către soția lui Goga, Veturia) și unde se află și o Mănăstire…mă pregăteam cu o față drăguță, de copiliță să vorbesc cu măicuța care tocmai îmi iese în cale: „Bună seara, numele meu este Diana, fac înconjulul țării cu bicicleta, iar el este Jean și vine tocmai din Franța; ne-am întâlnit pe drum, avem aceeași destinație… și avem rugămintea la dvs. dacă puteți să ne recomandați un loc în zona Mănăstirii, este mai puțin riscant pentru noi…dorim doar să campăm…poate aveți un loc, așa mai drept…unde putem să ne întindem corturile!?Am cerut loc de cort, da, nu să fim cazați în chilie!!! Femeia, mi-a zis să așteptăm până merge s-o întrebe pe Maica stareță (ce și cum).

No bine, așteptăm câteva minute…revine și ne spune că nu se poate! Sunt camere de supraveghere, proceduri…bla bla-uri și ne arată un loc (drăguț), peste drumul principal, peste calea ferată, o poieniță, doar că, nouă ne era destul de greu să ne transportăm acolo bicicletele tocmai peste calea ferată. Jean M., nu se lasă și întreabă: Room? Măicuța nu înțelegea, uimită mă privea și întreabă: Ce zice? Îi traduc (mai lung), că Jean M., întreabă dacă nu cumva aveți o cameră goală pentru cazare, deoarece el a mai dormit și în alte Mănăstiri, iar măicuța (nici nu am terminat bine de tradus), sare peste mine NUUUUUU…noi nu avem locuri, nu putem să vă primim (îmi pare rău că nu am înregistrat)…și când vin rudele la noi, în vizită, trebuie să ne mutăm prin alte camere, să facem loc… Îi spun lui Jean M., că putem să ne punem corturile acolo unde ne-a arătat doamna și dăm să plecăm… (măcar am intrat și am văzut interiorul Mănăstirii, care, evident era închisă și a trebuit să cer voie să ni se deschidă).

img_5344

Sincer, vă spun m-a cuprins un sentiment de rușine față de Jean M., primind acest refuz din partea conducerii Mănăstirii, ospitalitatea românească față de străini, față de oameni în general până la urmă. Am cerut un petec de pământ, unde să ne așezăm corturile (fiecare pe al lui) nimic mai mult! Nu am cerut aur, nu mâncare, nu apă…și tot am fost refuzați, ba chiar alungați (aș putea spune)… Am rămas cu această întrebare: Oare nu în astfel de momente ar trebui Biserica, Mănăstirea, Casa Domnului să își deschidă ușile față de tine…de mine, de mine călătorul, de toți cei care cer un loc sfânt (sigur) să își pună capul jos pentru o noapte? Când dăm dovadă de umanitate…nu (și) în astfel de momente…mai ales în astfel de momente? Am rămas cu un gust foarte amar după acel refuz…

M-am adunat repede și am găsit o pensiune la ieșire din Ciucea, ne-am cazat, am mâncat acolo…și foarte bine a fost. A doua zi, la 8 trecut, pornim spre Oradea…pe drum ne oprim să mâncăm sus pe Piatra Craiului, ne pozăm și îndată am fost în Oradea (la vale curge mai ușor bicicleta :)) ).

img_5351

Mi-a plăcut foarte mult să călătoresc cu Jean Michel…deși nu știa el foarte bine engleză, încercam foarte mult să vorbesc cu el gesticulând și folosind cuvinte simple (mi-am amintit până și toată engleza pe care n-o știam) și ne înțelegeam până la urmă…mi-a plăcut pentru că mă proteja (mergea înaintea mea și îmi arăta cu mâna în jos că este o groapă, mă atenționa), mă aștepta (eram mai înceată, mai ales la deal) în vârf și mă încuraja…ne depășeam glumind unul pe lângă celălalt…am învățat de la el, că trebuie să ai un ritm constant, al tău, în timp ce biciclești…nici prea tare, nici prea încet, un ritm constant…Jean Michel pedala și când cobora…cu alte cuvinte, Jean Michel este un om fain, alături de care aș mai bicicli.

Știți ce mai cred? Mai cred că Jean Michi, a fost un fel de înger păzitor pe tot parcursul acestui traseu Cluj-Oradea…cred că aveam nevoie de cineva, de o siguranță, de cineva care să îmi crească încrederea în mine și poate că Universul, Dumnezeu sau cineva, de undeva a trimis acest om special pentru mine, pentru a-mi asigura această încredere…Jean, dacă citești acest articol, să știi că îți foarte mulțumesc! 🙂

img_5368

Mulțumesc că ai citit până la capăt această filă din Jurnalul meu de călătorie pe două roți și aștept cu mare drag răspunsurile tale.